Resemnarea - Mihu IANCU

 

Mihu IANCU

Resemnarea

- Care e, şefu’, secretu’ audienţelor? întrebă Angajatul în timp ce cu un ochi se uita la şef iar cu altul iscodea vijelia de afară, vijelie de două ori mai cruntă decât nişte vase pline de grăsime spălate cu apă rece.

- Prietene, să ştii de la mine că nu am niciun glob de cristal, răspunse Şeful reaprinzându-şi pipa din lemn de cireş pirogravată cu iniţialele lui, ale celei mai recente amante ale lui şi cu ale băncii (elveţiene) în care se afla contul pentru situaţii de urgenţă. De asemenea, apropo de conturi şi situaţii de urgenţă, pe fundul cupei pipei se afla pirogravată şi seria contului. Dar cum asta nu interesează pe nimeni în afară de Şef şi cum p-asta n-o ştia decât el propun să mergem mai departe. Întocmai ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker. 

Şeful, după ce trase un fum baban şi după ce pufăi un altul iar gustul plenar (cu aromă de trandafiri) îl determină să şi-o imagineze pe blonda de la ştirile din prime time tăvălită pe un deluşor de ciocolată, rosti pragmatic:

- Dacă tu vezi pe undeva globul ăla amărât spune-mi şi mie. C-aş vrea să-l cumpăr.

Surâse dar Angajatul avea din când în când probleme cu glumele: ori reacţiona pe loc ori deloc. Cum „pe loc” nu se întîmplă” Şeful concluzionă că e vorba de „deloc” şi îşi propuse să meargă mai departe. Tot ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker.

- Nu ştiu, amigos, care e secretul audienţelor. Dac-şa şti aşa ceva mâine l-aş lua şi l-aş vinde în supermarketuri.

Acum fu rândul Angajatului să cam sară ca ars:

- Şefu’, şefu’, nu-i puţin cam riscant să vinzi moca un asemenea secret? Adică, na, informaţia costă, eu aşa am învăţat.

- În schimb, la capitolul metafore ale limbajului ai chiulit cu felicitări, răspunse Şeful atât de spontan că se miră el însuşi pe propria-i spontaneitate.

- Hai, şefu’, nu mă luaţi la mişto. Vă rog eu mult.

Tonul Angajatului avea în el ceva mai mult decât plângător. Avea ceva dospit în el, ceva ca o linguriţă de trei ori mai mare decât ceaşca în care a fost pusă.

- Adică nu tocmai domnia voastră la care mă uit ca la un zeu, linse Angajatul aerul cel plin de aere de tutun scump de pipă şi mai scumpă. Să mă ia altcineva la mişto accept dar nu...

- Aha, te-am prins. Adică te-ai dat singur de gol, replică şefu’ morfolind cuvintele cu ardoarea unui copil devorând serialul de desene animate preferat.

- Poftim?

- Păi dacă te simţi, să zicem, iritat de faptul c-ai fost luat la mişto şi tocmai de unu’ ca mine pe care-l idolatrizezi asta înseamnă că nu te opreşte nimeni şi nimic ca în mintea ta să-mi replici pe măsură.

Angajatul se scărpină în zona creierului mic exact cu gestica celui care pare că va da lumii o nouă teorie revoluţionară în privinţa actului comunicaţional dar continuă pe un ton aflat fix la polul opus.

- Şefu’, ce-aveţi cu mine în dimineaţa asta? Dacă nu v-aţi înghiţit gălbenuşu’, v-o recomand pe asistenta mea. Vă puteţi... ăăă... revărsa în voie nervii pe ea. Recunosc, are un corp super tipa da’ la creier e ca tancu’. Hă-hăăă...

- Păi tancu’ face toţi banii pe front, prietene. Face chiar diferenţa ca să zic aşa, hă-hăăă...

- Aşa ziceam şi eu, heee-he...

- În plus ce treabă am eu cu proştii? Sau cu proastele? Eu vreau să mă cert cu deştepţii, aia da înfruntare. Şi adrenalină pe deasupra. Proştilor... pardon, unei proaste i-o t... ăăă... aşa... apoi o trimiţi să dea faţă comercială emisiunilor pentru proşti. Sau o pui să prezinte ştirile.

- Aici aveţi dreptate, şefu’... Sunteţi genial. Şi ăsta nu e un compliment, că ştiu că nu vă plac periuţele, asta e o constatare pragamatică. O constatare care este, ca să citez dintr-un clasic.

- Desigur că sunt genial, vorbi Şeful ca pentru sine. Nu vezi că ultimele schimburi de replici n-au mai fost însoţite de nicio conotaţie de nicio culoare?

- !?...

- Asta arată cât de deştept sunt, prietene.

- Ahaaa...

- Păi tu nu ştii că în faţa inteligenţei păleşte totul? Chiar tu ai spus-o. În emisiunea trecută. Nu mai ştiu exact contextul, scuze. Îţi aminteşti?

- Ăăă... deci... ăăă...

- Apropo de proşti: nu am niciun secret al audienţelor pentru că nici nu trebuie să fie unul. Uite-te la conţinutul emisiunilor de aşa-zis divertisment pe care le producem şi ai să înţelegi. Da’ uită-te bine, nu aşa de-o părere. Crezi că producem lucruri - măcar în teorie - de bun gust? Dacă da mai uită-te again. Că, vorba aia, un again odată, un again de două ori şi gata oportunitatea deghizată în a-ţi depăşi propria condiţie. Eşti de acord cu mine? 

Angajatul fu atât de scufundat în dilematica metafizică pe care i-o propunea Şeful încât nu ştiu de unde să înceapă mai întâi: să fi început cu „ăăă” nu era deloc bine, dac-ar fi început cu „deci” l-ar fi scos din sărite pe bos (deci aversiunea lu’ bos pentru „deci” era primul lucru pe care-l învăţai – de la alţii – în clipa în care începeai colaborarea cu el), un răspuns tranşant i-ar fi semnat automat demisia. Aşa că se prefăcu că meditează la problemă.

- Producem doar nutreţ, prietene, salvă Şeful situaţia urmărindu-şi pe jumătate distrat, pe jumătate bacovian, pe jumătate reflexiv fumul pipei. Furaje la mâna a paşipea pentru creier.

- Exact asta vroiam să spun şi eu, şefu, da’ mi-aţi luat vorba din gură, rosti aproape dintr-o suflare Angajatul, ştergându-şi discret un brobonel de transpiraţie de pe tâmpla stângă. Deşi în sinea lui se crucea de nu mai putea; ce-o mai fi şi aia să-ţi denigrezi propriia-ţi televiziune!? Mai mult ca sigur că ţi s-a urât cu binele. Măcar să fie decât ceva temporar!  

Aşteptă apoi în tăcere ca nişte fulgi de zăpadă rebelă să se depună pe stinghia pervazului ferestrei biroului Şefului trustului media ţării lui şi apoi vorbi întocmai ca la spovedanie:

- Sunteţi trist, şefu’? Să v-aduc ceva să vă înveseliţi? 

- Stai liniştit, sunt perfect sănătos. Şi bine dispus. Şi realist. Ţine minte de la mine un secret, marele secret, dacă tot vrei secrete la ora asta amărât de matinală: din entertainementul ăsta pentru proşti curg banii cu găleata. Afacerile cu statul nu sunt depăşite decât de afacerile pentru proşti. Făcute cu oameni inteligenţi. Unde inteligent egal 15-20% peste un prost.

- Şefu’, nu spuneţi asta...

- Ăsta-i adevărul, prietene. Eu unul sunt perfect împăcat cu el. Problema e: tu eşti? Că dacă nu, o să fiu nevoit să cam iau măsuri. Aspre şi nepopulare. Împotriva-ţi. Pricepi?

- Am... o să... ăăă... execut programul de pricepere, am înţeles, să trăiţi...

Şeful îşi reaprinse pipa, făcu în aer, din fumul tutunului, un hexagon perfect, se gândi la cadoul pe care ar trebui să i-l cumpere blondinei de la ştirile din prime time (şi găsind cadoul perfect surâse angelic de machiavelic în bărbia-i proaspăt bărbierită), trase un râgâit scurt.

- Hai du-te la muncă c-ai nişte entertainement de făcut. Ai plecat?