Actrița, regizoarea și scriitoarea Ada d'Albon în dialog cu Cristian Mladin

 

Posibile vise și gânduri se materializează uneori prin cuvinte. Dar acțiunile sunt cele care ne definesc ca personalitate, ne relevă caracterul și fac diferența dintre real și imaginar. Discutăm astăzi despre iubire, despre presiunea celebrității, despre viață și vise. Căci curajul și pasiunea dau măsura caracterului și potențează umanitatea din noi.

 

Mladin Cristian: Interlocutoarea noastră de azi este Ada d'Albon, actriță de teatru și film, regizoare, scriitoare, un artist plin de exuberanță și energie creativă. Să pornim așadar, cu sufletul deschis, în această călătorie alături de invitata noastră.

  Ada d'Albon: Cum răspunsurile la întrebările dumneavoastră se găsesc toate în scrierile mele ca o avalanșă de gânduri și simțiri ce nu-mi dau pace și mă îndeamnă să folosesc stiloul ca să scap de ele, voi fi cât mai econoamă în acest interviu pentru care vă mulțumesc, dragă domnule Cristian Lucian Mladin
   Mladin Cristian: Se spune că teatrul și filmul sunt complementare pentru un actor. Cum ați aprecia teatrul în comparație cu filmul, ca modalitate de exprimare și care dintre cele două perspective artistice au fost sau sunt  mai aproape de inima dumneavoastră și de ce?

 Ada d'Albon: Nu știu cum se poate face o comparație între scenă și platoul de filmare. Faptul că pe pânză se pot folosi și actori, nu e un criteriu care le apropie. Sunt două lumi atât de diferite!
Am vorbit mult și mereu în cărțile mele despre pasiunea mea pentru scenă. Teatrul își are originea în începuturile cețoase ale existenței omului pe pământ; în legătura indefinisabilă și indestructibilă dintre pământean și Divin. Scena este și trebuie să fie locul binecuvântat în care actorul celebrează oficiul divin, cu harul cu care l-a înzestrat Cerul.
 Teatrul rămâne pentru mine arta ce moare și renaște iar înnoită, din sufletul mereu în transformare al aceluia care se dăruie scenei. Actorul care se mulțumește a rosti fraze cu virgulă, exclamație, întrebare și punct, fără să găsească în el forța emoției divine care transformă banalitatea în excepție, dând fiecărui cuvânt vibrația sensurilor profunde, acel actor e o jalnică imagine a existenței pe scenă.
  Desigur vorbesc de transcendență și nicidecum de transă necontrolată. Rigorile unui spectacol nu  pot fi alterate. Gândul trebuie să rămână treaz de-a lungul ceremoniei. Fiecare nouă nuanță trebuie să servească mereu concepția de bază, dacă concepție este.
  Prezența publicului, emoțiile care se încrucișează între scenă și sală, dau înălțime spectacolului.
În ceea ce mă privește, nu aplauzele mi-au adus deplină împlinire. Repetițiile cu sala goală m-au făcut să cunosc o libertate unică în care descopeream cum corzi noi se adăugau "instrumentului" meu, corzi pe care nu bănuiam să le fi avut..., Slavă Teatrului!

  Mladin Cristian: Din punct de vedere soteriologic, artistul este omul potrivit la locul potrivit, întrucât el se jertfește pe sine, deseori în detrimentul familiei sau al apropiaților. Cazul dumneavoastră este unul fericit. Întrucât partenerul dumneavoastră de viață, regretatul regizor Laurențiu Azimioară a fost trup și suflet dedicat artei, crez pe care îl împărtășiți și dumneavoastră, de altfel. Considerați că artiștii își găsesc fericirea (doar) alături de alți artiști, sau pot rezista timpului chiar și alături de oameni ce activează în alte domenii?

 Ada d'Albon: Locul potrivit al artistului numai el îl poate cunoaște. Legătura dintre artist și arta sa e un fenomen intim și greu de înțeles de cei ce sunt înafară. Desigur, când ai norocul prețios ca timp de o lungă viață să poți împărtăși cu o ființă aceleași gânduri și aspirații, viața capătă o valoare deosebită. Cât despre unde își găsește artistul fericirea, asta îl privește pe fiecare în parte, după  credința și forța sa de a străbate viața care nu va fi niciodată o permanentă baie de fericire.
 Fericire deplină am cunoscut numai în anume momente de totală singurătate și de infinită libertate. Fericire ce nu era lipsită de un strop de amar, căci nu o puteam împărtăși decât cu singurătatea.
Vorbiți de jertfă. Hai să-i spunem sacrificiu. Îmi pare mai degrabă că alții sunt cei care te sacrifică și la rândul tău, tu sacrifici pe alții.
  Prioritățile vieții mele sunt însăși viața mea. Nu am sentimentul că mă sacrific vreodată atunci când  mă dărui acolo unde mă îndeamnă iubirea și pasiunea. Important e să știu ce e prioritar în viața mea. Într-un  moment sau altul. Pot cu ușurință să pun în paranteză pasiunile mele dacă copilul meu are nevoie exclusiv de prezența mea. Dar nu sunt capabilă să mă reneg pe mine pentru a obține clemență de la cei ce m-ar sacrifica (sau m-au sacrificat). Multe ar fi de spus aici, dar vorbitoare sunt cărțile mele.

  Mladin Cristian: Uneori vara ni se cuibărește în suflet și ne luminează pe dinăuntru. Căci vorbesc, desigur despre iubire. Alteori, cei ce spun că ne iubesc, iubesc la noi doar ce vor ei să vadă. În unele situații, cărarea e lată doar atât cât să treacă un singur suflet. Într-o relație, preluăm sau suntem preluați, iar cheia de boltă este schimbarea. Credeți așadar că iubirea este un sens al vieții, sau iubind, nu mai ești al tău?

 Ada d'Albon: Îmi cer iertare. Nu prea înțeleg întrebarea dumneavoastră. Cum adică ," iubind nu mai ești al tău? " Iubirea e un ingredient pe care îl folosești sau nu ? Nu pricep ce ar trebui să răspund. Tot ce știu e că iubesc din ziua când am deschis ochii în fața vieții și voi iubi până ce  îi voi  închide, și după, dacă mi se dă voie. Nu iubirea dă un sens vieții, ci ea e viața însăși. Nu știu cum se poate trăi cu suflet sterp. Cred că e teribil de greu pentru cei ce sunt handicapați de iubire. Oare s-au inventat proteze pentru a înlocui iubirea ? ...Iertare, sunt incapabilă să răspund la această întrebare.

 Mladin Cristian: Părinții au posibilitatea de a-și trăi visele prin copiii lor. Totuși, pentru artiștii consacrați, ale căror vise au prins deja contur, acest lucru poate fi diferit. Cum s-a simțit presiunea celebrității unchiului dumneavoastră, Mihail Sadoveanu pentru omul și artistul Ada d' Albon?

  Ada d'Albon: Nu am habar despre ce fel de presiune vorbiți. Cartea mea "Ultima vară în Bretania" dă o largă imagine a atmosferei plină de armonie și libertate în care am crescut. Prezența discretă a lui nenea Mihai ( Sadoveanu) era mai degrabă un stimulent pentru noi toți din familie.
Presiune am simțit venind din afara familiei. O lume ca un zgârci chircit de ură și otravă, invidie și totală necunoaștere, lume care și azi se manifestă agresiv de câte ori poate. Nu, dragă domnule, nu am cunoscut din partea unchiului meu decât tandrețe și înțelegere. Și nu mi-am pus niciodată în cap să fiu la înălțimea Domniei Sale, ci doar la înălțimea mea, aceea de care mă simțeam capabilă. Atât.

 Mladin Cristian: Un scriitor este un demiurg în adevăratul sens al cuvântului. El poate da viață și moarte, poate crea lumi noi sau poate explora locuri necunoscute încă. Scrieți nuvele și piese de teatru de la vârsta de 16 ani. După ,,Fur Elise”, unde ați abordat tematica romanului polițist, în  ,,Ultima vară în Bretania, istoria unui exil” ați schimbat puțin registrul, vorbind deschis despre dragostea de țară, despre exilul, uneori auto-impus, despre dor și pasiune.

  Dar cea mai reușită carte a dumneavoastră o consider ,,Fără titlu”, o poveste despre povestea unei iubiri ce transcende timpul. Dacă ați avea posibilitatea de a vă întoarce în timp, ați schimba ceva în viața dumneavoastră artistică?

 Ada d'Albon: Mă întorc deseori în timp, mai ales acum, la sfârșit de călătorie, și mă bucur de viața pe care am avut-o. Mi-a dat o cantitate inepuizabilă de dragoste, credință și poftă de a trăi și din ele mă hrănesc și azi. Cum să schimb ceea ce mi-a dat cu generozitate, Pronia? Nici vorbă să comit un așa păcat!

 Mladin Cristian: Societatea are tendința de a blama artiștii ca oameni, întrucât adesea, aceștia nu sunt asemeni lor. Cu toții însă mâncăm, facem dragoste sau ne rugăm, doar că în moduri diferite. Cum decurge o zi obișnuită în viața dumneavoastră? Dar o zi în care sunteți creativă și inspirația se manifestă accentuat?

 Ada d'Albon: Ce înseamnă o zi obișnuită? Nu-mi aduc aminte de vreo zi să fi semănat cu alta. Am trăit și trăiesc intens fiecare clipă, atât clipe grele cât și clipe (mereu altele) încântătoare. Ascult muzica fără de care nu pot trăi. Deseori ascult zile în șir același compozitor. Cu cât ascult aceeași muzică, cu atât mai tare ea mă emoționează, mă uimește și mă poartă în înalturi cu fiece notă. Nu știu ce înseamnă o zi obișnuită.

 Mladin Cristian: Depărtarea de țara natală face adesea să se rupă ceva în interiorul nostru. Trăiți de peste patruzeci de ani la Paris. Dar sunteți binecuvântată. V-ați urmat menirea artistică, continuând proiectele începute în România și înființând ulterior ,,Theatre de l'Orme”. Ce sfaturi le-ați da celor care aleg calea Occidentului pentru ei și familiile lor, pe termen mediu și lung?

 Ada d'Albon: Nu mi plac sfaturile și nu dau decât eventual sfaturi practice: Ia-ți cu tine haine de lână groasă că și acolo unde te duci, plouă și e frig!

 Mladin Cristian: Anul 2022 a stat sub semnul celei de-a patra dumneavoastră creații ,,Antonime pe timp de pandemie”. Fervoarea dumneavoastră literară este remarcabilă, întrucât ați avut prilejul de a vă augmenta trăirile astfel, depășind barierele hieratice. Știu că lucrați la o nouă carte care se va intitula ,,Țara de dincolo de bâlci”. Vă mențineți în această nouă carte linia (auto)trasată până aici ca subiect și temă sau doriți să schimbați paradigma?

 Ada d'Albon: Despre ce linie autotrasată e vorba? Folosiți o limbă necunoscută mie. Nu mi-am făcut planuri niciodată aici în exil. Am căutat doar să fac cu patimă și dăruire tot ce mi-a permis conjunctura și momentul.
   Scrisul e o necesitate interioară care arde. Nu am nicio "paradigmă",un cuvânt foarte la modă,de altfel.Trăiesc după cum e vremea. Profit de soare, mă bucur de ploaie și ador furtuna pe care o aștept să treacă. În rest nu știu să fac castele din nisip, nici măcar castele cu cărți de joc nu știu să fac. Mă bucur ca un copil când o dorință mi se îndeplinește din senin. Planuri? Niciodată. Exilul nu e un teren stabil.

  Ultima mea carte care se intitulează "Țara de dincolo de bâlci" e scrisă și se află sub tipar. Nu mi-am propus nici să o scriu, și cu atât mai puțin stilul în care să o scriu. În tot ce scriu nu pot decât să fiu total și fără rețineri, eu și numai eu însămi.
  Am scris acest text dintr-un impuls nestăpânit de a pune pe hârtie imagini spontane și fugare, care sub vraja universului lui Mozart, au izbucnit din adâncul meu, ca un refuz capricios de a se supune total sublimului în care mă purta muzica. ...Pe un drum întortochiat, Mozart, într-un fel straniu și neașteptat, m-a condus în final la marginea gropii comune în care a fost aruncat. Cartea urmează acest drum dând naștere la imagini ce s-au confundat cu simboluri, metafore, alegorii  ca într-un "exercițiu" complicat de algebră în care cauți necunoscuta.
   De altminteri numesc cartea mea EXERCIȚIU.
Cartea e dedicată fiului meu. E mărturia pe care i-o las despre lumea care mă apropie de ea și mă îndepărtează totodată. Mă atrage prin grandoarea micimii care țâșnește neașteptat în privirea sau gestul unui anonim. Mă îndepărtează micimea grandorii celor care oricum vor dispărea în anonimat.  

  Departe de a fi o istorie cu început și sfârșit, cartea e doar o împletire firească de fapte și oameni, ce s-au impus mie ca într-un coșmar care mă urmărește și mă doare, coșmar ce colcăie sub  lumini de bâlci.
  Țara de dincolo de bâlci e un tărâm la care nimeni nu poate ajunge decât dacă, eventual, a uitat să vorbească, dacă e dominat de iubirea care nu poate să moară, și dacă  își poartă inima pe palme și nu în dosul coastelor...
  Desigur, voi fi bucuroasă dacă cititorii se vor apleca pe paginile cărții. Mă vor judeca. Dar sunt mai mult decât bucuroasă să știu că fiul meu a primit lectura cărții cu mare emoție. E un cadou de mare preț. Și îi mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-a oferit cu căldură pentru a trece  pe ordinator paginile scrise cu stiloul de mâna mea. Nu mai am nimic de adăugat.

  Mladin Cristian: Vă mulțumesc pentru gânduri, trăiri și amabilitatea de a purta acest dialog artistic. Să fie Artă!