Uneori alegem să urmăm cărări care au fost bătătorite deja, alteori deschidem drumuri noi. Și totuși, liberul-arbitru pare uneori să nu fie cel care ne conduce. Viața pare să nu țină cont de acest concept și ne surprinde de multe ori.
Percepția noastră este însă subiectivă în ceea ce privește acest aspect. Pe termen lung, ceea ce considerăm a fi rău, se dovedește a fi bun, iar ceea ce este perceput a fi bun se dovedește a fi cu impact negativ asupra noastră.
Pentru Geanina Sabău Popovici, viața a pregătit încercări dure, ce ar fi putut înfrânge pe mulți dintre noi. ”Sărutul morții- memoriile unui pacient neurologic” este rezultatul interacțiunii om-natură divinitate.
O carte-jurnal, o carte de memorialistică, un exercițiu de sinceritate asumată, continuat ulterior, pe care Geanina Sabău Popovici îl face pentru a (se) explica pe sine, rezultatul alegerilor sale și a consecințelor acestora.
Structurată pe două nivele, (”Spitalul” și ”Trecutul”) cartea este așterne tăcută, ca o confesiune din spatele ușilor de spital, care uneori pot fi intrarea spre un alt nivel al existenței, nu întotdeauna dorit sau acceptat.
Ceea ce primează însă după lecturarea cărții, este mesajul său, întrucât autoarea a folosit o abordare pragmatică și sinceră a subiectului abordat. Pentru mulți dintre noi, viața cotidiană, cu toate provocările sale, poate fi un catalizator diferit. Dacă pentru unii dintre noi, monotonia vieții de zi cu zi duce la o suficiență însușită, pentru alții, în schimb, provocările și obstacolele reprezintă doar un mediu favorabil pentru a se descoperi și a deveni mai puternici.
Lecturând paginile cărții, asistăm la un exercițiu de expulzare a traumelor cauzate de boală, folosind puterea taumaturgică a cuvântului. O carte-confesiune, o carte motivațională, care dorește să schimbe percepția cititorilor o carte care vorbește despre experiența personală a autoarei, despre luptă și dorința de a trăi.
Se spune că durerea este slăbiciunea care părăsește corpul. Dar este în același timp și un semnal de alarmă atunci când alegerile nu sunt cele potrivite pentru trup și suflet. Autoarea începe o călătorie inițiatică practic odată cu declanșarea bolii, o călătorie care continuă și în prezent.
Limbajul folosit este frust, simplu dar țintit, autoarea dorind să accentueaze etapele și concluziile cu care se confruntă pe parcursul acestei călătorii numită viață.
Realitatea este distorsionată, nimic nu este ce pare a fi, căci uneori boala tinde să preia controlul asupra minții, nu numai asupra corpului. În partea a doua a cărții, paradigma narativă se schimbă, întrucât autoarea accentuează cauzalitatea și legătura sine qua non între trecut și prezent.
Cu toții ne îndreptăm spre amurg dar sfârșitul nu este sfârșit decât pentru oamenii care cred într-un sfârșit. Autoarea preferă să nu fie o ”rană” care aleargă, deși în urma ei se întrevede o nesfârșită dâră de ”sânge”. Astfel că, ”Sărutul morții” nu trebuie citită ca o carte de beletristică, ci se impune a fi abordată într-o cheie soteriologică.
Deși acest exercițiu creativ este energofag, scopul final merită această jertfă asumată, întrucât autoarea se vindecă pe sine și pe cititorii săi comitent. Așa cum pot exista cincizeci de nuanțe de gri, la fel și oamenii sunt diferiți, tiparele corpului și ale sufletului reprezentând o plajă care poate baleia între cer și pământ. Ori, unii oameni, care au trăit o experiență de moarte clinică de exemplu, au obținut un bilet dus-întors, putând vedea destinația finală dar alegând să rămână aici jos, pe pământ printre noi.
Pământul ne suportă pe toți, doar Cerul ne triază. Ce facem însă atunci când ne doare ceva? Un posibil răspuns ar fi: ce-am făcut ca să ne doară? Ori această carte, care pleacă spre cititor astăzi dă multe răspunsuri deși naște concomitent și multe întrebări.
Un prim semn auctorial al Gianinei Sabău Popovici, o carte care educă, o carte care ne arată care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață: sănătatea, familia, bucuria de a trăi.
Construim ziduri de apărare, purtăm măști multiple, dar iată că în acest volum, autoarea renunță la orice precauție, alegând libertatea de exprimare.
Mulțumesc Divinității, care în felul său discret ne trimite semne pentru a ne aduce aminte că nu e totul pierdut, chiar dacă orice ordine distruge o altă ordine și orice acțiune naște interacțiune.
Nu zidurile și nici măștile sunt cele care ne unesc ci umanitatea din noi, căci ceea ce este nu poate înceta să fie!
Cristian Mladin
0 Comentarii