Insula lui Circe de Emanuel POPE

 

Emanuel POPE 

Insula lui Circe 

...Bărbatul privi printre coloanele casei marea. Sub un cer senin valuri nesfârşite spălau ultimele urme de paşi ale nimfelor de pe plajă. Ştia. Fusese o altă noapte de neîntrerupte dansuri la poalele templului învecinat cu marea. Refuzase să mai participe. În schimb avusese parte de o noapte plină de coşmaruri. Observă pe ţărm, nu departe de Grota Mirelui, un grup de fiinţe mici jucându-se în jurul unor stânci izolate cu trup puternic de piatră ieşind din volbura apelor. Îşi aminti de Ithaca şi de jocurile copilăriei sale. Ce o fi făcând Telemachus ? Să-l fi uitat oare sau joaca încă îi mai era umbrită de dispariţia tatălui său? Cât să fi trecut de când nu l-a mai văzut? Zece ani, un ceas, două?! dar ce importanţă are - gândi omul- timpul pe această insulă nu risipea nici măcar nisipul unei singure clepsidre. Cu greu reuşi bărbatul să se desprindă din împresurarea unor astfel de gânduri şi, mâhnit, păşi cu umerii aplecaţi pe sub bolta casei intrând în coridorul de marmură neagră străjuit de lei liberi. Aceştia nu schiţară nicio urmă de nelinişte şi primiră mâna omului trecând prin coama fiecăruia dintre ei ca pe mâna unui stăpân. Deja îl învăţaseră şi docili îl urmăriră până ce se acesta dipăru prin cadrul  ogivei ce deschidea spaţiul de acces spre curţile interioare. Aici bărbatul alese o cărare îndelung meşteşugită din mozaic, deasupra căreia trona statura unui smochin bătrân. Omul salută copacul ca pe un prieten... fructele acestuia îi aminteau mereu cu plăcere de bogăţia şi rodul propriului său pământ de-acasă. Dar, spre deosebire de alte dimineţi, nu îşi îngădui repausul unui taifas... lucruri extrem de importante îl mânau spre clădirea din faţa sa. Ajuns în dreptul acesteia, împinse printr-un gest hotărât  imensele uşi din lemn de cedru:

- Eşti aici? se adresă el imediat şi privi cercetătător prin semiîntunericul sălii în căutarea unui răspuns.

Lucrurile, însă, erau aşa cum le lăsase cu o noapte în urmă: tăcute şi respirând acelaşi aer rece, suveran, de dincolo de timp. Repetă întrebarea. Nici de data asta nu primi vreun răspuns. Dar asta nu-i garanta nimic, îi cunoştea obiceiul. Femeia nu i-ar fi răspuns niciodată unei întrebări directe şi ăsta era doar unul din modurile prin care ea îşi etala sorgintea sa nepământeană.

Omul coborî treptele mari din piatră ce duceau spre centrul sălii şi, trădând o oarecare nerăbdare a gesturilor, aruncă câţiva butuci grei de stejar în spaţiul de ardere al unui şemineu ce domina prin construcţia sa peretele vestic. ‘' Arzi! '' i se adresă el acestuia şi imediat flăcări mari începură să se ridice, plimbând în chip grotesc de-a lungul zidurilor silueta bărbatului.

,, 1 ..8 ‘' rosti apoi omul şi focul sub imperiul noii porunci îşi micşoră intensitatea, arzând acum cu o lumină egal distribuită pe toată lungimea spaţiului generos al vetrei. Din când în când, scăpate de tirania focului, mici fuioare de fum se ridicau libere spre cupola înaltă de sticlă a sălii prin care se putea zări un cer ca de smoală.

‘'9..9'' ! mai adăugă el şi arderea focului se intensifică din nou iar pe zidurile încăperii începură a dansa acum, haotic, imagini însoţite de sunete stranii. După un timp mişcarea acestora deveni lentă şi bărbatul putu să observe cu uşurinţă detaliile şi chiar să citească inscriptiile ce i se perindau prin faţa ochilor. Păreau scrise în toate limbile pământului. Privi chipul unei femei şi îi pronunţă numele cu voce tare: ‘' Marie Curie ‘', apoi un alt cuvânt ‘' radium''. La fel procedă şi cu alte imagini şi nume. ‘' Zola'', ‘' Dreyfus'' , ‘' Gustav Mahler''. Zăbovi însă asupra unei imagini înfăţisând într-un decor predominant albastru siluetele galbene ale unui trib necunoscut, după care citi cu atenţie, într-o altă imagine asociată cumva primei, textul unui pergament.  Reveni la imaginea tribului şi îşi plimbă chiar degetele prin desenul proiectat meditând îndelung asupra fiecărui detaliu. Târziu, îi ordonă focului să oprească imaginile şi apropiindu-se de o masă aflată nu departe de vatră, despături un papirus şi cu un penel din trestie subţire, pe care din timp în timp îl înmuia în conţinutul roşu al unui vas de argint, începu să scrie:

‘'Domnule Fontainas,

În numărul din ianuarie al revistei ‘' Mercure de France'', dvs. aveţi două articole interesante , ‘'Rembrandt'' şi ‘' The Vollard Galery''.  În ultimul menţionaţi şi despre mine. În ciuda faptului că nu vă plac încercaţi să faceţi un studiu onest al artei mele sau, mai precis, al muncii unui pictor care nu are nici un efect emoţional asupra dvs. Un fenomen rar printre critici.

Mereu am gândit că este de datoria unui pictor de-a nu răspunde criticilor, chiar şi celor mai ostile- în special celor ostile; nici celor flatante, de asemeni, deoarece de regulă acestea sunt dictate de prietenii.

De data aceasta,  fără să mă îndepărtez de la obicieiurile mele, am simţit o irezistibilă dorinţă de-a vă scrie, un capriciu dacă doriţi - ca toţi oamenii emoţionali - nu sunt deloc capabil  să mă stăpânesc. Oricum aceasta este o scrisoare personală şi nu un răspuns oficial,  mai curând o discuţie despre artă aşa cum marchează şi evocă şi articolul dvs.

Noi,  pictorii,  care suntem condamnaţi la sărăcie acceptăm dificultăţile materiale ale unei astfel de vieţi fără să ne plângem,  dar suferim nespus când acestea devin un obstacol  în faţa muncii noastre. Cât timp nu pierdem căutându-ne pâinea zilnică! Cele mai indecente munci, ateliere improprii şi încă o mie de alte obstacole. Toate acestea creează dependenţe  urmate de nesiguranţă,  furie, violenţă.  Aceste lucruri nu vă preocupă deloc şi le-am menţionat numai pentru a ne convinge amândoi ca aţi avut un motiv întemeiat să scoateţi în evidenţă numeroase defecte, violenţa, tonalităţi monotone, culori nepotrivite etc. Da, toate probabil că există, există, desigur. Uneori sunt intenţionate. Nu sunt aceste repetiţii de tonalităţi, aceste monotone armonii de culori ( în sens musical) similare cântecelor orientale cântate cu voci ascuţite în acompaniament de note ce pulseaza şi care astfel le intensifică şi mai mult prin constrast? Beethoven le-a folosit în mod frecvent (aşa cum înţeleg eu ) în ‘'Sonata Pathetique'', de exemplu. Delacroix,  de asemenea,  prin repetarea armoniei de maro şi insensibil violet, sumbră alcătuire sugerând tragedia. Dvs. adesea mergeţi la Louvre - cu cele ce v-am spus în minte uitaţi-vă mai atent la ‘' Cimabue''.

Gandiţi-vă şi la rolul pe care îl are muzica în culoare astăzi, în pictura modernă. Culoarea, a cărei vibraţie ca şi în muzică este capabilă să prezinte tot ce este universal evident, dar în acelaşi timp şi ce este mai greu de surprins în natură: forţa interioară a acesteia.

Aici, lângă atelierul meu, într-o linişte desăvârşită şi printre mirosuri ale naturii ce intoxică, visez la armonii violente. O plăcere motivată de o ciudată stranietate divină pe care o contemplu în infinit. O aromă a bucuriei trecute pe care o inspir în prezent. Figuri animale ca nişte statui de rigide, cu un anumit aer solemn şi religios în felul în care se prezintă, în strania lor imobilitate. În ochi cu acest vis- periculoasă dezvăluire a unei fantomatice enigme.

Noaptea e aici. A amuţit totul. Ochii mei se închid pentru a vedea departe şi a înţelege visul care vibrează în faţa mea în spaţiul infinit; şi experimentez astfel o languroasă senzaţie produsă de procesiunea mortuară a speranţelor mele.

În faţa unor picturi pe care eu le consider neimportante, dvs. exclamaţi: ‘'dacă Gauguin ar fi mereu aşa!'' 

Dar eu nu vreau să fiu aşa mereu!

‘' Într-un registru mare pe care il prezintă Gauguin, nu este nimic care să explice semnificaţia alegoriei.'' Dar sunt: visul meu este intangibil, nu comprimă nicio alegorie; aşa cum spunea Mallarmé (: ‘' Este un poem musical, el nu are nevoie de libret''. În mod similar esenţa unei lucrări, nesubstanţială şi dincolo de sfera atingerilor noastre, constă precis în ceea ce nu este exprimat; în curgerea implicaţiilor provenind de la linii  fără culoare şi vorbe; nefiind o structură materială''.

Privind una dintre picturile mele din Tahiti, Mallarmé ,de asemenea, a spus: ‘' Este uimitor cum reuşeşte să exprime atât de mult mister într-o manieră atât de briliantă.''

Dar să ne întoarcem la pictură: idolul este acolo nu ca un simbol literar, ci simplu doar ca o statuie, încă poate mai puţin ca o statuie decât ca un animal şi totuşi încă mai puţin chiar şi ca animal-combinând visul meu înaintea studioului meu cu toată natura din jur, dominând sufletul nostru primitiv, nedezvăluita noastră consolare a suferinţei atingând limita în care ele toate devin vagi şi imcomprehensibile înaintea misterului originii noastre şi a viitorului.

Toate acestea cântă cu tristeţe în sufletul meu şi în estetica mea când pictez şi visez în acelaşi timp fără a avea nicio tangenţă cu vreo alegorie din minte, cel puţin atât cât îmi pot da seama - probabil şi din cauza lipsei mele de educaţie literară.

Trezit în faţa picturii mele odată terminată, m-am întrebat : De unde venim? Cine suntem? Unde ne îndreptăm? Un gând ce nu are nimic de-a face de-acum cu pictura în sine, întrebări adresate mai curând pereţilor care înconjoară pictura decât acesteia. Nu e un titlu, ci mai degrabă e o semnătură.

Observaţi aşadar că deşi înteleg  foarte bine semnificaţia cuvintelor - abstracte sau concrete - nu sunt deloc raportat la ele când pictez. Am încercat să interpretez viziunea mea într-un decor ... fără să recurg la înţelesuri literare şi cu toată simplitatea pe care mi-o permite acest mediu: grea sarcină! Aţi putea spune că am eşuat, dar nu îmi reproşati că am încercat şi nici nu mă sfătuiţi să-mi schimb ţinta şi să mi-o fixez pe alte idei deja acceptate, consacrate. Puvis de Chavannes este exemplul perfect. Desigur, Puvis mă copleşeşte cu talentul şi experienţa sa, care mie îmi lipsesc; îl admir la fel ca dvs. dacă nu şi mai mult, dar din motive total diferite (şi nu fiţi deranjat de această nouă neînţelegere!) Fiecare dintre noi aparţine unui anumit timp.

Guvernul are dreptate să nu îmi acorde dreptul de-a executa anumite lucrări publice pentru  că acestea nu ar putea ieşi pe gustul majorităţii, iar mie mi-ar fi imposibil să accept oricum, din moment ce odată ce aş accepta nu aş mai avea ca alternativă decât minciuna şi trădarea credinţei mele.

La expoziţia de la Durand-Ruel's (1893) un tânăr care nu-mi înţelegea picturile l-a rugat pe Degas să i le explice. Zâmbind acesta i-a recitat o fabulă din La Fontaine.

’' Vezi tu, Gauguin este ca lupul slab fără zgardă- aşa e el, preferă libertatea şi moartea prin înfometare decât sclavia şi abundenţa.''

După 15 ani de luptă şi străduinţe începem acum a ne elibera de influenţa Academiei,  de toate confuziile formulelor sale fără respectarea cărora nimeni nu ar putea spera la onoare sau bani: desen, compoziţie,  coloristică, imitaţie realistă a naturii şi aşa mai departe. Nu mai departe decât ieri, un mathematician ( Charles Henry ) a încercat să demonstreze de ce nu trebuie să folosim lumini şi culori schimbătoare.

Acum pericolul a trecut. Da, suntem liberi! Dar încă întrezăresc un alt pericol scânteind la orizont şi aş vrea despre asta să discut cu dvs. Această lungă şi plictisitoare scrisoare de fapt a fost scrisă cu acest motiv. Critica de azi, când este serioasă şi inteligentă, plină de bune intenţii, tinde să impună asupra noastră o metodă de gândire şi de visare care ne-ar aduce o nouă limitare. Preocupată de caracterul ei în sine, în câmpul specificităţii ei (literatura), ea pierde din vedere ceea ce ne preocupă pe noi pictorii: pictura. Şi dacă e adevărat acest fapt, atunci îmi permit să fiu destul de impertinent şi să-l citez pe Mallarme: ‘' Criticul e o persoană care se îndeletniceşte cu ceva care nu-l priveşte.''

În memoria sa, vă rog să-mi permiţi să vă ofer, această schiţă în creion, puţin învechită de-acum - o vagă re-amintire a iubitului şi frumosului său chip, radiind chiar şi aici în desen...printre umbre. Nu e un cadou, ci mai curând o invocare a indulgenţei de care are atâta nevoie naivitatea şi violenţa mea.’' *

Când termină simţi o uşoară adiere în jurul mâinii în care ţinea penelul şi o bănui citind.

- Ai terminat ? i se adresa el încrezător.

Niciun răspuns. În liniştea de cavou a sălii se auzea doar zgomotul lemnelor arzând mocnit. Aşteptă ...dar nu putea suporta să aştepte prea mult:

- Te-am intrebat cevaaa!, se răsti bărbatul lovind violent cu mâna aerul de deasupra textului.

- O!... dragul meu erou, ai rămas acelaşi vultur şi toţi anii aceştia petrecuţi lângă mine se pare că nu te-au schimbat. Bănuiesc că eşti tare mândru de tine? eroul meu civilizator! mai adaugă ea sarcastic.

‘' Erouuuul meeeeu civilizatooor!'' se auzi ironic şi vocea tăcută până atunci a Focului.

Ecoul ironiei nu se stinsese încă în inima omului când în jurul său începu a prinde contur, mai întâi un braţ de o albeţe neobişnuită acoperit aproape în întregime de o sumedenie de brăţări de aur, apoi umerii, iar mai apoi în câteva clipe, corpul întreag- ivit ca din aburi de ceaţă- al unei femei blonde, deosebit de frumoasă şi depăşind ca statură cu mult înălţimea bărbatului. Trupul îi era înveşmântat cochet într-un sari de culoarea smaraldului.

Bărbatul primi rece prezenţa femeii lângă trupul său şi se mulţumi doar a o observa mimând privirea unui străin. Ochii zeiţei scăpărară însă luciri de abis şi brusc el simţi o sete teribilă. Ca şi când ar fi intuit, femeia întinse braţele şi dintr-o nişă invizibilă a aerului din jur luă două cupe mari de argint şi declamă:

‘' Să bem aşadar... în cinstea Artei Veşnice!''

Încet, încet dinspre trupul femeii persistenţa unui parfum odată iubit şi uitat începu a-i învălui bărbatului memoria. ‘'Penelopa'' gândi el, dar gândul îi dispăru iute în cuprinsul altor mii şi mii de gânduri.

Goli cu poftă conţinutul simţind vinul alergându-i iute prin întreg corpul şi asta îl înveseli. Zeiţa râse sonor şi ea şi ca din greşeală îi atinse umerii puternici. Sala dispăru şi luă înfăţişarea unei case coloniale franceze cu ferestrele dinspre terasă orientate spre plaja cu palmieri şi nisip auriu din apropierea unui sat de pescari. Soarele ardea zdrobitor şi totul constrasta puternic cu tenul închis acum al femeii şi cu părul ei lung de culoarea abanosului. Păşiră legănându-se, îmbrăţişaţi,  în afara casei şi se-ndreptară, coborând colina ca-n joacă, spre locul unde marea cânta.  Ajuns pe plajă, bărbatul mugi ca un animal şi cuprinse trupul femeii prefăcându-se a muşca din el precum obişnuiesc leii să muşte în savană din carnea crudă a gazelelor. Începea lungul ritual al iubirii.

Cât să fi durat ? O oră,  două, o viaţă? cine poată să spună?! pe insula aceea nimic nu părea a măsura corect timpul. Când s-au ridicat marea împrăştia culoarea apusului continuând să cânte la picioarele lor. Dinspre satul de pescari zgomotele zilei încetaseră. Bărbatul îi oferi braţul  şi  femeia i-l strânse drăgăstos lângă trupul ei cât timp urcară înapoi colina spre casă.

- Hai, povesteste-mi despre Lolita? Te rog! îl invită ea pe drum. Spune-mi cum arăta şi cum v-aţi întâlnit. În ce an era asta ?

Bărbatul se opri din mers cu un aer meditativ, zâmbind unui gând interior. Urmă apoi cu o oarecare timiditate:

- ‘'Dimineaţa, era Lo, pur şi simplu Lo. Cum stătea în picioare, un metru cincizeci în şosete. Era Lola, când purta pantaloni pescăreşti. Era Dolly, la şcoală. Dolores era ea în împrejurări oficiale. Dar, în braţele mele, era întotdeauna Lolita."**...

OMUL îşi continuă povestea şi pe terasa casei şi asta în ciuda zgomotului infernal ce venea dinspre abatorul din apropiere. Femeia însă nu părea să-l mai asculte, ci doar chicotea din ce în ce mai des fără rost, iar când nu-şi plimba mâna micuţă prin zulufii aurii îl muşca răutăcioasă de lobul urechii stângi acuzându-l că a devenit prea serios şi că îi este imposibil să trăiască lângă un aşa morocănos.

Sfârşit fără final

* Paul Gauguin ( 1848 - 1903) - Scrisoare către Fontainas trimisă din Tahiti, în martie 1899, ca răspuns la articolul de critică publicat de Andre Fontainas privind pictura lui Gauguin ‘' De unde venim? Cine suntem? Unde ne îndreptăm?''. Fontainas reclamă în articolul respectiv că ‘' abstracţiile nu pot fi comunicate prin imagini concrete decât dacă în mintea artistului acestea au prins în prealabil conturul unor naturale alegorii şi abia după aceea, acestea vor putea prinde viaţă''. Originalul scrisorii a fost publicat în ‘'Lettres de Paul Gauguin a Andre Fontainas'', Paris, 1921. Traducerea liberă de faţă este după un text în limba engleză şi nu după originalul francez.Sublinierile din scrisoare aparţin traducătorului.

** fragment de început al romanului ‘’Lolita'', scris de Vladimir Nabokov şi publicat pentru prima oară în Franţa anului 1955.