Iarnă curbată de Virgil ANDRONESCU

 

Virgil ANDRONESCU

Iarnă curbată

Se-ndoaie curba timpului 

În spiralate rotocoale 

Și curba vântului 

Se-ndoaie-n disperare 

Copacii-ncep s-alerge 

Pierduți în ireale disperații 

Prin vremea curbă 

Îndoită în fulguiri de-nchipuite fulgurații 

Pământul s-a curbat de tot 

La poli și pe întreaga-i axă 

De frigul ce curbează 

Principiala-i răsucire 

Cuvintele sunt de prisos 

Lipsite de sintaxă 

Iar curba disperării 

Se-ndoaie către cerc 

Albastrul către gri 

Și substantivul după verb 

Privirea către orizont se-ndoaie 

Adânc curbați sunt pașii prin zăpadă 

Curbatul viscol își pierde mințile sub nea 

Se-acoperă pământul curb 

Sub vijelia grea 

Și grele mai devin curburile de cer 

Ideile, mai îndoite sunt în curbe 

Lipsite de-orizont, cuvintele disperă 

Devin mai grele 

Din ce în ce mai mute 

Tăcutele idei întru mister 

Coboară puritatea cerului întunecat 

Peste pământul viu de necurat 

Acoperind curba moralei de-ntuneric 

Cu șuierături foviste 

Poemul îl adâncește tot mai curb 

Delirant de  deprimant! 

Lumini? 

Doar de la oarbe felinare 

Din ochi de om 

Nimic! 

E cineva acolo sus 

Se pare 

Și pare a avea un gând: 

Purificarea omenirii 

Și îndreptarea 

Curbei ascendente 

Din păcat!