Mihu IANCU
Umbra colivei
Mara și Ioachim pășeau încet pe drumul prăfuit care ducea spre casa bătrânei Maria, femeia din sat care se stinsese cu câteva zile în urmă. O pomana modestă, dar plină de vecini și rude venite să-și ia rămas-bun. Soarele ardea nemilos, iar ei își făcuseră cruce discret, încercând să alunge căldura sufocantă și gândurile copleșitoare.
„Mă tot gândesc, Ioachime,” începu Mara, cu vocea ei stinsă de oboseală, „oare viața noastră chiar înseamnă ceva? Tot alergăm, ne frământăm, și la final... uite, o pomană, niște colivă și gata.”
„Eh, Mara,” răspunse Ioachim, netezindu-și mustața și încercând să-și păstreze calmul, „fiecare om lasă ceva în urmă. Nu doar coliva, poate o vorbă bună, poate un ajutor dat cuiva la timp. Asta-i tot ce contează.”
Mara dădu din cap absentă, dar se vedea că o măcina o întrebare mult mai profundă. „Și dacă ajungem ca Maria? Singuri, uitați de lume, și nici măcar nu știm dacă am făcut bine pe acest pământ?”
În acel moment, ajunseră la curtea unde se ținea pomana. Oamenii erau strânși în jurul mesei lungi, încărcate cu farfurii de sarmale și plăcinte, iar în centrul atenției era preotul Veioza Vasile. Ioachim își ridică sprâncenele, vizibil amuzat de porecla lui Vasile, dată de săteni din cauza luminii orbitoare a lanternelor cu care obișnuia să se plimbe prin curțile credincioșilor în nopțile fără lună.
„Acuma să vezi predică,” chicoti Ioachim, încercând să relaxeze atmosfera.
Preotul își făcu semnul crucii și începu să vorbească. „Frați și surori, astăzi suntem aici nu doar pentru a-i aduce un ultim omagiu sorei Maria, ci și pentru a reflecta asupra vieții și a morții. Ce lasă omul în urmă? Nu faptele mărețe sau vorbele mari sunt cele care contează. Dumnezeu nu cântărește cât de mult am făcut, ci cu ce intenție am făcut. Chiar și un zâmbet sincer poate schimba o viață.”
Mara și Ioachim schimbau priviri tăcute. Cuvintele preotului păreau să le străpungă gândurile ca o lamă fină, mai ales că discuția lor de dinainte fusese una marcată de amărăciune și îndoieli.
„Oamenii se pierd adesea în lucruri mărunte și uită că fiecare clipă, fiecare gest contează. Și nu pentru lume, ci pentru sufletul lor. Cineva poate pleca din această lume cu mâinile goale, dar cu inima plină de dragoste și smerenie. Sora Maria a avut o viață simplă, dar nu aceasta e măsura sufletului ei,” continuă preotul, cu o căldură neașteptată în glas.
Ioachim își netezi din nou mustața, de data asta gânditor. „Măi, Mara, cred că noi ne-am frământat degeaba. Parcă am uitat esențialul. Noi doi am vorbit despre moarte ca și cum ar fi capătul drumului, dar uite ce zice omul ăsta – nu-i așa, Mara, că poate greșim?”
Mara încuviință încet. „Cred că ne-am concentrat pe lucrurile greșite. Viața nu-i despre ce lăsăm în urmă pentru alții, ci despre ce lăsăm în urmă pentru noi. Preotul ăsta... Veioza Vasile... pare că știe mai multe decât noi.”
Predica se încheie, iar oamenii se ridicară încet pentru a se apropia de masa cu bucate. Mara și Ioachim rămăseseră pe gânduri, conștienți că discuțiile lor fuseseră cumva inferioare înțelepciunii rostite de preot. Tăcuți, își luară porțiile de colivă și, pentru prima dată în ziua aceea, simțiră o pace interioară. Moartea nu mai părea o povară, ci o trecere, iar viața, chiar și în simplitatea ei, avea mai mult sens decât crezuseră vreodată.
0 Comentarii