Mihu IANCU
Un taifas iscoditor
Ninsoarea cădea peste oraș învăluind străzile într-o pătură pufoasă. Pe strada Liliacului, două siluete înaintau prin zăpada proaspătă în vreme ce urmele lor, încrustate iniţial adânc în stratul de nea, dispăreau ulterior de parcă nici n-ar fi fost. Cei doi erau Toma Zamfirescu, profesor de liceu, și Tudor Lepădatu, marele jurnalist, prieteni din copilărie și vecini de-o viață.
Toma își strânse mai bine fularul în jurul gâtului:
- Ia zi, Vladimirescule, ce mai scrii în ultima vreme?, întrebă el privind cum aburii respirației i se împrăștiau în aerul înghețat.
Îl poreclise astfel pe amicul său din copilărie ca o aluzie nu atât la figura emblematică a eroului revoluţiei de la 1821 cât mai ales la faptul că Tudor Lepădatu, în anii adolescenţei, urâse Istoria din toată inima. Nu din cauza profesoarei cât mai ales din cauza faptului că i se părea de-a dreptul hilar ca o afirmaţie de genul “la ora ics din ziua igrec armatele domnitorului cutare s-au ciocnit cu furie cu armatele domnitorului cutărescu” să reprezinte un fapt autentic. “Nu ne cunoaştem pe noi înşine o viaţă întreagă, nu ştim de ce am făcut fapta ics când am fi putut să n-o facem, perorase furios de atâtea ori adolescentul Tudor, darămite să ştim exact despre alţii. Absurditate, bă!”
Tudor râse scurt, un sunet aspru în liniștea serii, răspunse ca în faţa ofiţerului Stării Civile:
- Scriu? Mai degrabă tastez. Redacția a trecut complet la digital. Nici nu-mi mai amintesc când am folosit ultima oară un pix.
- Pix?, se miră Toma. Eu încă folosesc stiloul.
Adăugă de parcă i-ar fi cerut-o careva cu subiect şi predicat:
- E ceva în felul în care cerneala curge pe hârtie. Nu pot explica dar parcă gândurile mele curg mai ușor în felul ăsta.
Se opriră în fața casei lui Toma, o clădire veche cu obloane verzi și o verandă acoperită de zăpadă. Tudor zâmbi nostalgic:
- Îți amintești când ne făceam temele împreună?
Toma deschise ușa, invitându-și prietenul înăuntru.
- Cum aș putea uita? Tu întotdeauna terminai înaintea mea. Credeam că e din cauza pixului tău.
Odată intraţi, cei doi își scuturară zăpada de pe haine și se așezară în fața șemineului. Toma turnă două pahare de vin roșu în timp ce Tudor examina curios o casetă de lemn de pe masă.
- Pot?, întrebă el iar la încuviințarea lui Toma deschise cutia. Înăuntru, aliniate, se aflau câteva stilouri elegante.
- Frumoase, murmură Tudor, luând unul în mână. Dar nu sunt cam... învechite?
Toma sorbi din vin, privind focul.
- Pentru unii, poate. Pentru mine, sunt o legătură cu trecutul, cu tradiția. Fiecare are o poveste.
Tudor râse din nou.
- Și pixurile mele au povești. Povești despre cum dispar misterios de pe birou sau cum se termină mereu când am cea mai mare nevoie de ele.
- Vezi?, spuse Toma, ridicându-și paharul. Asta e diferența. Un stilou nu te părăsește niciodată. Îl reîncarci și continuă să-ți fie fidel.
- Da, dar cât timp pierzi reîncărcându-l? Și petele de cerneală? Și...
Tudor se opri, stăpânit de revelaţie:
- Noi chiar avem această discuție? Despre pixuri și stilouri?
Toma zâmbi.
- De ce nu? Mâine vin sărbătorile de iarbă, avem timp să discutăm despre lucrurile mărunte ce ne definesc viaţa. Că dacă nu acum atunci când? Când dăm colţu’?
Tudor se lăsă pe spate în fotoliu, contemplând.
- Poate ai dreptate. Știi, uneori mă gândesc că viața noastră e ca scrisul. Tu, cu stiloul tău, lași urme adânci, permanente. Eu, cu pixul meu, alunec peste suprafața lucrurilor, mereu în grabă.
- Interesantă analogie, murmură Toma. Dar cred că ambele îşi au logica lor. Uneori ai nevoie de permanență, alteori de viteză.
Afară, ninsoarea se întețise. Fulgi mari dansau în lumina neoanelor stradale, creând o atmosferă aproape magică. Cei doi prieteni rămaseră tăcuți pentru un moment, fiecare pierdut în propriile gânduri.
- Îți amintești, începu Tudor după o vreme, când am primit primele noastre instrumente de scris? Tu te-ai ales cu un stilou de la bunicul tău iar eu un pix cu patru culori de la unchiul meu. Şi, pe deasupra, din metal.
Toma zâmbi.
- Cum aș putea s-o fi uitat? Eram atât de invidios pe pixul tău multicolor. Credeam că e cel mai cool lucru din lume.
- Iar eu credeam că stiloul tău e atât de sofisticat, adăugă Tudor. Mă simțeam ca un copil cu jucăria mea colorată în timp ce tu păreai un adult în miniatură.
Toma se ridică și se îndreptă spre un sertar. După ce căută puțin se întoarse cu o cutie prăfuită.
- Uite, spuse el, deschizând-o.
Înăuntru se afla un stilou vechi, uzat dar elegant.
Tudor îl privi uimit.
- L-ai păstrat?
Toma încuviință.
- E mai mult decât un instrument de scris. E o parte din mine, din istoria mea.
Tudor scoase din buzunar un pix obișnuit, de plastic.
- Iar ăsta e al meu. L-am luat dintr-o librărie oarecare acum câteva zile. Săptămâna viitoare va fi altul.
- Și totuși, reflectă Toma, ambele ne ajută să ne exprimăm gândurile. Mai ştii, poate că nu contează atât de mult instrumentul cât ceea ce faci cu el.
Tudor se ridică și se apropie de fereastră, privind cum orașul dispărea încet sub mantia de zăpadă.
- Mă întreb uneori câți mai scriu de mână în ziua de azi. Totul e digital, rapid, efemer.
- Mulți dintre elevii mei preferă să tasteze, admise Toma.
- La jocurile pe calculator nu ai cum decât să tastezi, spuse Tudor ca un fel de ecou defect.
-…dar îi încurajez să scrie și de mână, comentă Toam de parcă nu ar fi auzit comentariul amicului. E ceva în actul fizic al scrierii ce te conectează diferit cu ideile tale.
Tudor se întoarse spre prietenul său.
- Crezi că va veni o zi când scrisul de mână o să dispară?
Toma clătină din cap.
- Sincer?
- Păi da’ cum altfel?
- Sincer vorbind, scrisul de mână, încă de când maşina de scris era pe cai mari, a dipărut. Era şi ăsta, scrisul de mână, pe cai mari dar se petrecea în Evul Mediu iar acţiunea avea loc prin mânăstiri când un manuscris de, să zicem, trei sute de pagini, era multiplicat într-o viaţă de om. De aia i se şi spune “manuscris” – manus scriptum. Scris de mână. Pe de altă parte, tehnic vorbind, nu cred în dispariţia scrisului de mână. Nu are cum. Nu de alta dar mereu vor exista romantici ca mine care preferă să simtă hârtia sub degete și să vadă cerneala curgând. E ca o… ăăă… formă de artă.
- Artă, repetă Tudor gânditor. Poate că asta e diferența. Tu creezi artă cu fiecare propoziție în timp ce eu doar transmit informații.
- Nu fi atât de dur cu tine, îl mustră blând Toma. Jurnalismul e important. Poate că nu folosești cerneala dar cuvintele tale au impact.
Mihai zâmbi recunoscător.
- Să ştii că-ţi dau dreptate. Ambele stiluri sunt necesare. Unele idei trebuie să rămână, altele trebuie să circule rapid.
Toma ridică paharul într-un toast.
- Pentru diversitate, atunci. Pentru pixuri și stilouri, permanență și efemeritate.
Tudor ciocni paharul cu acela al lui Toma.
- Și pentru prietenii ce durează o viață, indiferent de cum aleg să-și pună aceştia gândurile pe hârtie.
Afară, ninsoarea începuse să se domolească. Strada Liliacului era acum acoperită de o pătură groasă, omogenă de zăpadă. Înăuntru, în căldura casei, doi prieteni continuau să țeasă fire invizibile între trecut și prezent, între tradiție și modernitate, între permanență și schimbare.
Când noaptea se lăsă pe deplin peste oraș, Tudor se pregăti să plece. La ușă, Toma îi întinse ceva. Era unul dintre stilourile sale.
-Ia-l, spuse el. Poate că te va inspira pentru următorul tău articol.
Tudor ezită o clipă, apoi acceptă darul cu un zâmbet.
- Iar tu, spuse el, scoțând pixul său din buzunar, ar trebui să-l încerci p-ăsta. Cine știe, poate vei descoperi bucuria spontaneității.
Schimbară un râs complice apoi Tudor dispăru în noapte, lăsând urme în zăpada imaculată. Toma rămase o clipă în pragul ușii, privind cum silueta prietenului său se pierdea în depărtare. Apoi, cu un oftat mulțumit, se întoarse în casă, gândindu-se deja la următorul plac de lecție pe care îl va scrie - poate, de data asta, cu un pix.
0 Comentarii