Orașul care îi ura pe Poeți de Teodor BURNAR

 

Orașul care îi ura pe Poeți

de Teodor BURNAR

Lui Platon (Republica) și Leo Lionni (Șoricelul Frederick)

A fost odată un oraș care îi ura pe poeți. În acest oraș, erau la mare prețuire oamenii care făceau lucruri vizibile: meșteșugarii care creau șuruburi și șaibe, medicii de dinți, oamenii care scriau software, instalatorii.

Poeții trebuia să se chinuie să supraviețuiască. Se părea că nimeni nu avea nevoie de ei.

Și chiar și atunci când era nevoie de ei, la vreun eveniment mai de seamă, unde dădea bine să te afișezi cu artiștii, orașul avea câțiva poeți oficiali, genul fanfaron cu decorații în piept, pe care îi scotea în față. În realitate, nici măcar nu erau poeți - erau scribi de la Primărie - dar învățaseră pe dinafară câteva texte pe care nu le înțelegea nimeni, le declamau plini de ei, și acum treceau drept oameni de valoare, care simbolizau cultura orașului.

Restul poeților își vedeau de treabă umili, dar pentru că nu era mult de muncă pentru ei, se vedeau forțați să își vândă talentele pe nimic: erau profesorași, scriau necrologuri bancherilor, le făceau discursuri politicienilor, sau meștereau texte de promovare pentru avocați. Unii dintre ei, mai radicali, se încăpățânau să scrie poezii cu rime. Pe aceștia, considerați cei mai periculoși și potențiali lideri de răzmeriță, îi vânau serviciile de informații.

Lucrurile au continuat așa ani de zile. Dar nemulțumirea mocnea. Celelalte bresle, frustrate de libertățile pe care și le luau poeții, discutau între ele și țeseau intrigi: trebuia făcut ceva cu poeții ăștia! Consumau aer și spațiu degeaba! N-aveau nici o utilitate, nici o eficiență, pic de productivitate! Toată ziua se plimbau cu capul în nori, vorbeau necontenit despre sentimente și dădeau lecții despre cum se trăiește bine! Niște inutili!

Într-o zi, pe nepusă masă, a picat bomba: poeții avea să fie exilați! Consiliul orașului, format cu precădere din membrii USOP (Uniunea Salvați Orașul de Poeți), votase radical, hotărând să îi arunce dincolo de ziduri. Motivarea suna așa: „Poeții creează opere care generează emoții puternice și destabilizează cetățenii. Unele dintre creațiile lor sunt fie prea moralizatoare, creând rușine și jenă printre gulerele albe, iar altele sunt prea imorale, ceea ce riscă să ne corupă tinerii și muncitorii. Nu avem decât o variantă: să-i exilăm, că să ne salvăm orașul! Toți poeții vor fi deportați în cel mult 48 de ore. Exilații au voie să-și ia cu ei numai ideile periculoase. Orice carte de poezie găsită la perchezițiile spontane va fi confiscată și arsă.”

***

Așa că poeții au plecat, de parcă n-ar fi fost. Să te opui era inutil, căci în realitate nu avuseseră niciodată cu cine să discute. În vremuri de ură, muzele tac și poeții fug. Și Ovidiu fusese izgonit din Roma. Și Dante din Florența. Așa că poeții și-au luat puținul pe care îl aveau - geniul și penița - și au căutat locuri mai prietenoase.

În orașul care îi ura pe poeți a fost o mare sărbătoare în acea noapte, ca și în nopțile care au urmat. Aproape o săptămână s-a băut fără măsură, iar tastaturile programatorilor și contabililor au zăngănit, într-o orgie a productivității. Scăpaseră de poeți! În sfârșit, orașul asta putea să-și atingă cotele și să-și bifeze task-urile! Spre culmi, developeri! Votați USOP!

Lucrurile au mers bine o perioadă. Totul era în parametrii optimi. Foile Excel nu fuseseră niciodată mai ordonate. CSS-ul nu fusese niciodată mai curat. Până într-o zi, când un programator a simțit în stomac o senzație nemaiîntâlnită, despre care nu mai citise nicăieri, în nici o documentație tehnică. Din cauza ei își pierdea concentrarea, a ratat termenele-limită și, într-o zi în care supervizorii lui credeau că face remote working, a dispărut complet. Odată cu el, a dispărut și o colegă de la Departamentul Vânzări.

„Poeții ne sabotează! Aveau oameni la interior!”, au rânjit înfuriați purtătorii de ecuson, când stăteau la coadă la cafeaua de prânz. Dar era o explicație simplistă. Nimeni nu avea de fapt habar ce se întâmplase. Unui investitor în crypto i se păruse că văzuse niște fluturi în clădire. Dar nu raportase incidentul, de frică să nu fie ridiculizat de ceilalți speculatori.

Au mai trecut câteva luni hiper-productive, până când un contabil a fost găsit dimineața fără suflare, cu capul pe chitanțier. Însă, în tehnocrații, moartea e un subiect tabu – se poate vorbi numai despre ceasuri, mașini și vacanțe exotice. Sigur, s-a mers discret la ciocli, care au putut numai să le spună celorlalți contabili cât o să coste îngropăciunea. Avocații de familie au explicat apoi cui rămânea averea, iar experții fiscali - care erau dările datorate. Notarii și-au luat și ei partea, la succesiune. Totuși, n-a fost nimeni capabil să le explice de ce trăise contabilul, sau la ce folosise atacul lui de cord. Nici măcar poeții oficiali, care au dat din umeri. Moartea asta nu era în script-ul lor. Consultanții USOP au recomandat, însă, ca defunctul să fie nu îngropat, ci incinerat – pentru minimizarea eventualelor glitch-uri emoționale.

În orașul care îi ura pe poeți au venit apoi ciuma și războiul. Dar pentru că locuitorii lui nu mai trăiseră așa ceva, și nici nu aveau vreun punct de comparație (căci arseseră toate cărțile), molima i-a lovit tare. Poate mai tare ca proiectilele care le-au distrus impunătoarele clădiri de sticlă, în care tastau numere cu multe zerouri. La urma urmei, poetul Bukowski avertizase, odată, că duminicile ucid mai mulți oameni decât bombele. Dar bătătorii în tastaturi nu știau asta.

Cândva, mult după aceste evenimente, au venit două rele și mai mari: bătrânețea și moartea. Contabilii și senior key account managerii se plimbau acum debusolați pe străzile orașului care îi ura pe poeți, încercând să-și explice de ce cad atâtea frunze, și cum ar putea fi ele reciclate pentru un plus de ecologism și productivitate. Oare de ce erau galbene, verzi și maro? Asta n-avea nici un sens. Frunzele în sine n-aveau sens, pentru că nu puteau fi digitalizate. Totuși, acum bătea un vânt nou în oraș. USOP se rebrănduise în Uniunea Salvați Orașul de Pensionari. Erau vremuri grele, vremuri de reduceri de liabilities. Nu mai conta cât de productiv fuseseși, câte zerouri adăugaseși corporației în tinerețile mult exploatate. Moartea era contabila supremă. Și nu mai era nimeni aici să-i încurce calculele.

***

Ultimul contabil din oraș a fost găsit cu televizorul deschis, de urmașii exilaților. Arăta inuman, în fotoliul lui pătat cu grăsime, în care abia dacă încăpea. Fața îi era tumefiată. Câinii îi roseseră degetele și îi mâncaseră o parte din ficat. De restul se ocupase deja alcoolul. Numai filmul la care se uita când fusese vizitat de Doamna cu Coasa încremenise la o scenă de o frumusețe uimitoare. Pe ecran se putea citi o frază simplă:

THEY SHOULD HAVE SENT A POET.